Do you like it?

leaving is not enough; you must
stay gone. train your heart
like a dog. change the locks
even on the house he’s never
visited. you lucky, lucky girl.
you have an apartment
just your size. a bathtub
full of tea. a heart the size
of Arizona, but not nearly
so arid. don’t wish away
your cracked past, your
crooked toes, your problems
are papier mache puppets
you made or bought because the vendor
at the market was so compelling you just
had to have them. you had to have him.
and you did. and now you pull down
the bridge between your houses,
you make him call before
he visits, you take a lover
for granted, you take
a lover who looks at you
like maybe you are magic. make
the first bottle you consume
in this place a relic. place it
on whatever altar you fashion
with a knife and five cranberries.
don’t lose too much weight.
stupid girls are always trying
to disappear as revenge. and you
are not stupid. you loved a man
with more hands than a parade
of beggars, and here you stand. heart
like a four-poster bed. heart like a canvas.
heart leaking something so strong
they can smell it in the street.

Frida Kahlo to Marty McConnell

daca ai asa multi bani si asa putin timp

“That’s the thing about pain. It demands to be felt.”

—John Green, The Fault in Our Stars

Ma gandesc ca imi dezamgesc viitorul, dar nu am nici o alta idee mai buna. Toata viata mea a fost asa: cand nimic nu a mai avut sens, m-am intors in Romania.

Am mai fost aici, imi spun. Acum 5 ani, cand am plecat din Londra. I-am dat cheia apartamentului meu verisoarei mele. Am lasat totul acolo: haine, parfumuri, mobila, periuta de dinti si amintirile toate. M-am intors in Romania pentru ca pentru mine tara in care m – am nascut e asemanatoare cu starea de coma.  Si e nevoie de coma uneori ca sa te trezesti la viata.

Am mai fost aici, dar acum e diferit. Acum traiesc in marmura si diamante si soferul imi conduce Maserati – ul argintiu. Atunci eram doar amanta cuiva, acum scrie Director pe cartea de vizita. Atunci i-am lasat totul verisoarei mele. Acum ii las totul femeii care imi face curat in apartament. Atunci am fugit de tristete, acum ma duc sa ma razboiesc cu ea. Exact asa ma simt: ca tinerii trimisi la razboi. Sunt datoare cu lacrimi si ma duc sa le platesc.

Stiu ca totul pare o fabula. Rad si eu si plang si imi dau seama cat de fucked up e totul. Cat de fucked up sunt eu. Ai spune ca daca tot am plecat de atatea ori, ar trebui sa fie mai usor. Gen, experienta. Dar nu e asa. Am ajuns departe (vezi mama, am ajuns departe) si doare mai tare cand cazi de la inaltime.

Sunt cea mai buna varianta a mea. Mi-am depasit toate visele, am primit mai mult decat am cerut, mai mult decat am crezut. Acum zece ani am crezut ca am sperante si ambitii mari in viata, acum ma uit inapoi si le vad modeste. Stiu ca par un fel de propovaduitor new age, dar cine a zis ca totul e posibil in viata, atat timp cat stii foarte bine ce vrei, a avut mare dreptate.

Imi sparg singura bula asta de cristal in care traiesc si imi sugrum din proprie initiativa viata de printesa. Vin in Romania asa cum am plecat. Cu bagajul de mana. Nu vreau neaparat sa fac asta si sunt paralizata de frica ca iepurii, dar nu vad nici o alta optiune.

Cand m-am uitat dupa apartamente in Bucuresti, ma gandeam la o casa mare in Cotroceni asa cum am inchiriat cand am plecat din Londra. Dar motivele pentru care imi introduc singura coma acum nu sunt aceleasi ca acum 5 ani asa ca imi voi lua un apartament cu o camera de dimensiunea baii de un scriu acum. Chiria ma va costa cat platesc aici pe cina intr-o seara de marti. Dar daca ma incapatanez sa redefinesc durerea macar sa o fac fara anestezie si fara marmura si sofer.

Plec pentru ca nu stiu sa manageriez foarte bine depresia, asa ca incerc nebunia.